Într-o zi de joi, mai exact în 17 decembrie 2020, un complet de la cea mai înaltă instanță din România a pronunțat condamnări grele, inter alia, pentru infracțiunea de grup infracțional organizat și infracțiunea de abuz în serviciu (cele mai multe) pretins comis de funcționari și persoane fără această calitate, într-o cauză vizând fapte mai vechi de 10 ani (unele din 2006). Printre cei condamnați se numără și avocatul ROBERT ROȘU.
Lăsând la o parte condițiile dificile privind derularea judecății în apel, cu o parte dintre participanți în sala de judecată, iar cu cealaltă parte în afara sălii, o gravă problemă a sistemului judiciar român o reprezintă interpretarea impredictibilă a legii penale, în special în cazul unor fapte a căror includere în domeniul dreptului penal este discutabilă, așa cum este și abuzul în serviciu.
Dincolo de aspectele de fapt ale speței, condamnarea unui avocat pentru constituirea unui grup infracțional în vederea săvârșirii complicității la abuz în serviciu este o absurditate juridică, deoarece nefiind el autorul (avocatul), acesta nu avea cum să aibă ideea comiterii abuzului în serviciu. Deci, avocatul nu știa de posibilul abuz în momentul când se afirmă că tot el a constituit grupul infracțional organizat având ca scop săvârșirea complicității la abuz în serviciu.
Într-o astfel de situație, dacă avocatul nu avea cunoștință despre eventualul abuz în serviciu, cum putea el să constituie o grupare infracțională? Evident că nu putea. Acesta este un exemplu de acuzație care frizează bunul simț. Un judecător poziționat la vârful piramidei sistemului judiciar trebuie să lase la o parte prejudecățile sau ceea ce crede el despre avocați și să judece după lege.
Un alt lucru inadmisibil într-un stat de drept este ca un judecător să nu respecte deciziile Curții Constituționale ale României, prin care au fost declarate ca fiind contrare legii fundamentale mai multe dispoziții folosite ca temei al efectuării unor înregistrări de către organe necompetente. Una dintre aceste decizii s-a pronunțat ca urmare a invocării excepției în cauza penală despre care discutăm. Dar, în speță, toate înregistrările nelegale au fost păstrate.
Mai sunt multe lucruri care trebuie analizate, dar așteptăm motivarea hotărârii (sperăm în termenul legal).
Depășind limitele speței, o chestiune care poate fi considerată una distopică este aceea că Înalta Curte de Casație și Justiție este, în multe cazuri, instanță de fond (în primă instanță sau în apel; apelul este integral devolutiv) și prea puțin o instanță care, așa cum spune Constituția, asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii. Recursul în casație este o cale de atac doar pe hârtie, deoarece din multitudinea de posibile încălcări ale legii numai 2-3 pot fi invocate. De altfel, cazuistica în această materie confirmă cele spuse mai sus. Este inacceptabil, ca prin această cale de atac, să nu se poată invoca lipsa vinovăției, a existenței unei cauze de neimputabilitate, a unei cauze justificative, a greșitei încadrări a faptei etc.
Potrivit art. 124 alin. (3) din Constituție: „Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”. Or, recursul în casație este singura cale de atac pe care, atunci când se încalcă legea de către instanța de apel, o poate utiliza cel care a fost lezat printr-o hotărâre nelegală. Argumentului potrivit căruia s-ar încărca rolul instanței supreme i se poate răspunde prin aceea că pot fi modificate regulile de competență, în așa fel ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu soluționeze cauze în primă instanță, competență care oricum este discutabilă în raport cu prevederile art. 124 alin. (3) din Constituție;
Funcția instanței supreme, așa cum prevede legea fundamentală, este aceea de a asigura o practică judiciară unitară, misiune care se poate realiza numai dacă nerespectarea legii poate fi remediată, prin calea de atac a recursului în casație, cale de atac ce trebuie să fie la îndemâna oricărei persoane împotriva căreia s-a pronunțat o hotărâre definitivă nelegală, indiferent de tipul nelegalității.
Mai mult, în sistemul nostru judiciar se acceptă prea ușor schimbarea unei soluții de achitare în una de condamnare, fără să mai existe apoi o cale de atac efectivă.
Am spus în titlu că, prin sancționarea avocatului ROBERT ROȘU, completul care l-a condamnat i-a condamnat simultan pe toți avocații pentru că a acceptat o acuzație absurdă, uitând de legalitate, de prezumția de nevinovăție și de faptul că un judecător de drepturi și libertăți de la aceeași instanță spusese cu 5 ani în urmă: „nimic nu incriminează firma de avocatură şi, cu atât mai puţin pe inculpatul Robert Roşu, acţiunile sale înscriindu-se în limita activităţilor pe care le desfăşoară un avocat.”
Într-un articol publicat în Gazeta tribunalelor (31 ianuarie 1864), C. Heraclide scria: „Ordinul avocaților atât de antic ca și magistratura, atât de nobil ca și virtutea, atât de necesar ca și justiția, se distinge printr-un caracter care îi este propriu. Singură, între toate profesiile, avocatura se menține în fericită și pașnică posesiune a independenței sale. Liber, fără a fi inutil patriei, avocatul se consacră publicului, fără a fi sclavul lui.”
Avocații sunt cei care, prin calitățile lor profesionale:
– contribuie la înfăptuirea actului de justiție (prin formularea de cereri, memorii, excepții, concluzii etc.);
– contribuie la asigurarea conformității legilor cu Legea fundamentală, dreptul european și tratatele internaționale privind drepturile omului (prin ridicarea unor excepții de neconstituționalitate, cereri adresate CEDO, cereri preliminare adresate CJUE etc.);
– ajută cu sfaturi juridice pe cei care au probleme de natură juridică ș.a.Metaforic spus, așa cum presa este considerată câinele de pază al democrației sau a patra putere în stat, instituția avocatului trebuie considerată câinele de pază al justiției.
Gradul sau măsura în care drepturile avocatului sunt recunoscute, atât legal, cât și instituțional, reflectă robustețea unei democrații și maturitatea statului de drept.
În cauza Morice c. Franței, CEDO a arătat că: „Statutul specific al avocaților le conferă o poziție centrală în administrarea actului de justiție ca intermediar între publicul larg și instanțele de judecată. Prin urmare, ei joacă un rol-cheie în a se asigura că instanțele de judecată, a căror misiune este fundamentală într-un stat de drept, se bucură de încrederea publicului”.
Avocatul este un specialist în drept, chemat în ajutor de către persoanele fizice și juridice care au probleme juridice. Într-adevăr, termenul avocat provine din latinescul advocatus și înseamnă „cel chemat în ajutor”.
În mileniul al III-lea, chestiunea rolului avocaților în societatea contemporană nu are nevoie de o justificare specială, astfel că o asemenea discuție apare ca vetustă. Într-adevăr, avocatul este un profesionist fără de care nu se poate discuta de stat de drept, democrație sau efectivitatea drepturilor omului.
Oricine poate avea nevoie, la un moment dat, de un avocat, indiferent ce poziție ocupă sau a ocupat în societate.
Când este condamnat nelegal un avocat este lovită întreaga profesie.
Prof. univ. dr. av. Mihai Adrian Hotca
Preluare de pe Juridice.ro